Când ai zămislit Iubirea și ne-ai dat-o nouă-n lume,
Doamne, nu știam c-acesta Ți-este-adevăratul Nume.
Dar am bănuit că-ntr-însul este harul și puterea
care singură sfințește fericirea și durerea
aducând în suflet starea fără seamăn de frumoasă,
care mângâie când doare și înalță când apasă,
care arde și jertfește inima în care cântă
dar atâta fericire poartă-n cazna ei cea sfântă...
O, cum faci un suflet Doamne, Dragostea să Ți-o cunoască,
cum o faci prin stări de taină într-o inimă să nască?
Din ce tainice străfunduri de slăvită strălucire,
din ce-adâncuri de putere, din ce rai de fericire,
din ce flăcări și izvoare, din ce gând și ce simțire
îi poți toarce fericita, sfânta ei alcătuire
de aduce, unde vine așa unică trăire?
Ce-ar fi toată lumea asta de durere și tristețe
dacă n-ar înviora-o a Iubirii frumusețe?
Cine-ar mai putea să-i poarte uriașa ei povară
dacă Dragostea n-ar face-o mică, dulce și ușoară?
Cine-ar mai putea să-ndure toată noaptea ei de ură
dacă n-ar fi-n ea Iubirea cu lumină și căldură?
Ce-ar fi munca și răbdarea, ce-ar fi-a vieților unire,
cine poate să le poarte - când în ele nu-i iubire?
Dacă n-ar fi fost Isuse a Ta dragoste curată,
nici un suflet cu alt suflet nu s-ar fi unit vreodată...
ar fi fost pe veci o noapte peste lumea asta toată,
n-ar mai fi-nflorit vreun zâmbet nici pe-o față-ndurerată,
n-ar fi nici o rană-nchisă, nici o lacrimă uscată,
nici o inimă de mamă, ori de frate, ori de tată,
nici o inimă de alta n-ar fi fost în veci unită,
ar fi fost un gol și-o moarte... și-o tristețe nesfârșită...
Dar, când ai făcut ca-n lume să răsară-a Ta Iubire,
cel mai mare har, o Doamne, l-ai adus la omenire!
Dac-ar vrea vreodată lumea pentru ea să-Ți mulțumească,
cel mai mare dar cu care ar putea să-Ți răsplătească
ar fi pentru tot Oceanul Veșnic al Iubirii date,
stropul dragostei dat Ție de-a lor inime curate...
doar aceasta ar fi-o jertfă vrednică de-a Ta Jertfire,
numai singură Iubirea e-un dar vrednic de Iubire.